Dac Cârlan, acest Eminescu al politicii ieşene (reluare)

I-am cerut voie "colegei de breaslă" Gabi să postez şi eu ultimul articol al ei de pe blog. Chiar mi-a plăcut şi i-am spus că în loc de comentariu am să iau să-i postez şi eu textul aici.


"Citez de pe blogg-ul senatorului Cârlan şi nu ştiu ce să cred: ori e un fel de epitaf al carierei sale politice, ca o presimţire la ceea ce va urma, ori pur şi simplu nu mai are simţul relităţii ( a nu se interpeta ca o tentă peiorativă, dar sincer, asta îmi inspiră).

“Pariuri cu miza falsă

Când eram copil, una din cărţile semi-serioase care m-a fascinat era intitulată "Cincizeci de bătrâne".
Spun semi-serioase, deoarece avea multe ilustraţii (benzi desenate) - ceea ce o făcea plăcută ochiului meu de copil, dar era în acelaşi timp o proză profundă despre drama boxerului profesionist. Ideea de bază era cum bătrânul luptător profesionist, ajuns spre final de carieră, joacă meciul vieţii sale cu marele challanger.”

Până aici textul sugerează în altă interpretare că ceea îi place foarte mult senatorului este să citească şi să transpună în realitate poveşti de adormit copii. Ce altceva sunt “textele” pe care le-a scos la înaintare în joaca de-a candidatura de dinaintea fuziunii forţate dintre PD şi PLD? Când a băgat la înaintare la cacealma pe generalul Bârhală şi pe Tiberiu Brăilean, ca în urma votului absolut democratic din partid să răsară imaculatul şi veşnicul candidat pentru fotoliul de primar, Dan Cârlan?
Cele “cincizeci de bătrâne” reprezintă cred numărul (figurat) al rivalilor, care presupun că au toţi chipul contracandidatului Nichita, iar benzile desenate sunt modul de a pune la cale şi de a trata o campanie electorală.
Boxerul profesionist din povestea senatorului Cârlan este, bănuiesc, însuşi persoana domniei sale care, aşa cum spune chiar el, “a ajuns la final de carieră” şi joacă meciul vieţii sale cu marele challanger (Nichita).

Citez în continuare:

“Simţind iminenţa cântecului de lebădă, veteranul pariază în secret, pe o miză de 50 de mii de dolari, că el însuşi va pierde. Un fel de asigurare.” E o premoniţie cumva?

Şi ca finalul să fie apoteotic, senatorul trimite nişte săgeţi provocatoare pentru ingraţii rivali:

“Stiu sigur că, în ceea ce mă priveşte, a pierde pentru a rămâne lider nu reprezintă o miză, o dorinţă.
Poate doar pentru unii competitori mărunţi, care nu înţeleg adevărata substanţă politică a conducerii unei organizaţii aflate în plină creştere şi se amăgesc cu astfel de calcule minore, în care mor caprele tuturor vecinilor.”
Cu alt cuvinte se reprofilează finalul apoteotic din “Luceafărul”: Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Bravos domnule senator! Avem un neînţeles al politicii de Iaşi. Prezentaţi Onorul celui ce întoarce suveran spatele celor “mărunţi, care nu înţeleg adevărata substanţă politică a conducerii unei organizaţii aflate în plină creştere şi se amăgesc cu astfel de calcule minore, în care mor caprele tuturor vecinilor.”